De ce trebuie sa coboram?

In noaptea aceasta m-am decis sa fentez pentru cateva ore pe marele vrajitor si stapan al viselor noastre, somnul. De ce? Pentru a crea un blog. Nu a fost o decizie usoara, pentru ca m-a determinat sa uit ceea ce afirmam sus si tare de fiecare data cand auzeam de blog-uri: spuneam ca reprezinta o prostie, un jurnal pentru toate varstele, iar pentru adulti este o incercare penibila de revenire la noptile de tineri juni sau studenti cand scriam poezii ori notam in caiete reflectii despre viata...niste truisme, bineinteles.
Nu voi face nici o analiza amotivelor care m-au indemnat sa-mi ignor afirmatiile, desuete de altfel, pe alocuri, poate si cu putin adevar pe ici, pe colea...
Voi justifica insa alegerea titlului blog-ului: 15 metres under: este o parafraza a filmului Six feet under. In acest caz este vorba insa de faptul ca, in mod deliberat, aproape in fiecare zi ne coboram cativa metri sub pamant pentru a lua metroul catre birou, catre casa, catre un capat de linie, catre iubita, film, piata, etc. Unii mai glumeti ar spune ca face bine sa coboram sub pamant...ca sa ne obisnuim de pe acum cu el.
Oricum, de cel putin doua ori pe zi, ne aplicam acest tratament miscare relativa si de miscare fizica. Coboram trepte, urcam, alergam - nu pentru a prinde metroul, ci pentru a fugi din calea hoardei ce navaleste din sau spre maruntaiele vagoanelor. Ceea ce ne transforma si pe noi in membri ai hoardei, mai agili ce-i drept!
La 15 metri sub pamant alergam pentru a ne mentine conditia fizica, alergam pentru a nu fi prinsi in menghina trupurilor umane, a sudorii, a bagajelor incomode si a privirilor resemnate. La 15 metri sub pamant ramanem cu privirile atintite spre un punct extrem de interesant de pe peretele vagonului sau spre un afis promotional sau in paginile ziarului de langa tine. Suntem coplesiti de ganduri, ori, de cele mai multe ori, suntem goliti de ele. Placizi, transpirati, intoxicati de gama variata de efluvii de metrou ne miscam in ritmul rotilor de tren spre o destinatie cunoscuta numai noua.
Nu e o destinatie exotica, nu e un taram fabulos, mirific, nu e nici macar un coltisor de liniste si curatenie...totusi, ne grabim spre acel loc. Ne grabim, fiindca altfel destinul nostru poate lua o turnura defavorabila, iar noi nu vrem sa schimbam ceea ce are o minima aparenta de stabilitate si siguranta.
Caci locul spre care ne indreptam este unul pe care il cunoastem bine: ne intalnim colegii, prietenii, iubitul sau iubita, sotul sau sotia, sefii ori partenerii de afaceri. Ne ducem la cosmetica, ne ducem la restaurant, la film sau acasa.
Dar, in primul rand, scapam inca o data de tenebrele de la 15 metri adancime si putem inspira iarasi aerul curat, putem simti razele soarelui alunecand pe pielea incretita de suflul rece al diavolului din metrou.
De ce coboram? Fiindca trebuie sa revenim cat mai repede la suprafata pentru a regasi lumina, privirile clare ale oamenilor, ochii insufletiti la gandul actiunilor pe care le va intreprinde. Si mai coboram fiindca traim in metropole, fiindca distantele mici au devenit dintr-o data mult prea mari, fiindca fiecare secunda de intarziere ne consuma nervos, fiindca...fiecare om devine din ce in ce mai obosit si mai blazat si se alatura hoardei, se pierde in ea, se manifesta asemenea ei si simte ca apartine in sfarsit unei comunitati.